Estetik TV

Nu ştiu exact de ce, dar mă bucură să vorbesc cu oamenii rârâiţi sau sâsâiţi. Mi se par foarte comici atunci când pronunţă unele cuvinte, parcă sunt mai prietenoase cuvintele spuse de ei. Sau mai sunt unii care au un fel de ş mai apăsat şi la unele cuvinte cred ca i-aş pune să repete la cât de mult îmi plac.

Mi se par foarte frumoşi oamenii care au gropiţe în obraz sau un pistrui pe nas. Şi pe cei care au o gropiţă în barbă, se pare că o am şi eu sau mi-am descoperit-o după ce am aflat că e semnul oamenilor ambţioşi care reuşesc în viaţă.

Îmi plac oamenii care au papucii curaţi. Cum eu nu-i voi avea niciodata. Aşa, să strălucească.

Îmi place să văd oameni citind în autobuz, indiferent cât de aglomerat e. Ce-i drept, uneori mă simt prost când eu stau jos cu o carte înghesuită pe picioare şi e un şir de oameni care se turtesc în picioare. Atunci mă simt un om norocos.

Îmi place să văd 2 oameni care împart o familiaritate puternică şi îşi fac semne ascunse pe sub masă, sau din ochi făcând abstracţie de cei din jur. Da, îmi place asta mult.

Copiii cu baloane colorate în mână.

Bătrânii cu băscuţe negre pe cap, aşa tip pictor.

Oamenii care se ţin de mână pe stradă la orice vârstă, pe orice vreme, în orice timp.

Chipurile care se văd la ferestre când eu merg pe stradă. Recunosc, dacă e dată perdeaua la o parte sau se poate vedea în casa omului mai că mă uit, ca şi în curţile oamenilor.

Oamenii plimbându-şi câinii dimineaţa devreme când abia te trezeşti.

Oamenii care au o strângere puternică de mână atunci când faci cunoştinţă cu ei.

Oamenii care se bucură de lucrurile mici din viaţă.

Oamenii cărora le plac cuvintele, jocurile de cuvinte, subînţelesurile, care râd în cuvinte.

Cei care au un râs din interior. Pe cei mai buni prieteni ai mei i-aş putea recunoaşte după râs, pentru că aşa mi s-au imprimat în suflet.

Oamenii care intra repede în vorbă atunci când vă întâlniţi după mulţi ani şi vă recunoaşteţi că v-aţi mai văzut cândva, demult, chiar dacă poate atunci nu v-aţi vorbit deloc.

Oamenii cărora le plac mult animalele, care vorbesc de ei ca şi cum ar fi prietenii lor, ca şi cum ar fi oameni. Li se vede o bucurie pe chip mai mare poate decât atunci când vorbesc despre oameni.

Cei care nu văd duminica zi de somn, ci care vor să plece undeva, să schimbe ceva, să vadă un loc nou, chiar şi o biserică nouă.

Cei care au părinţi, bunici la ţară, pentru că mă înţeleg când le vorbesc despre amintirile mele din copilăria la bunici, despre statul la poartă, mersul desculţ, mersul pe câmp, scăldatul în moldova.

Cei care atunci când sunt obosiţi îşi strâng mâinile pumn la ochi precum copiii.

Cei care se simt acasă ca la ei acasă, adica mănâncă în pat ca mine, îşi împânzesc casa de lucruri mici, dar care să le amintească de diferte zile.

Îmi place să văd oameni căzuţi pe gânduri fără să ştie că eu îi privesc. Mă întreb unde sunt şi parcă mă pornesc şi eu în călătoria lor.

Oamenii diplomaţi. E cea mai mare calitate pe care o poate avea omul după mine.

Oamenii optimişti, foarte optimişti.

Femeile care şi la 50 de ani îşi pun o eşarfă colorată la gât să se simtă mai bine, mai tinere.

Oamenii cărora nu le e ruşine să mănânce faţă de alţii vată de zahăr, miere sau îngheţată şi să se murdărească tot pe faţă.

Oamenii care cântă la un instrument.

Oamenii care se dau cu patinele, cu rolele.

Oamenii credincioşi.

Autor: Anamaria Blănaru

Sursa: www.croitoras.blogspot.com